mos Gerila e mos Craciun ?

am luat, mai deunazi, o leapsa. adica o conita mi-a zis sa scriu despre Mos Craciun, asa cum imi aduc eu aminte din copilarie.

astfel, am sa va descriu un fragment, asa cum mi-l reamintesc acum, din pregatirea serbarii de Craciun, 1983.

bine, nu am cum sa uit vreodata episodul cu pricina.

cum iesi de pe fundatura caisului si treci de calianu, ajungi in drumul stanesti. mai mergi pana la sosea, faci la dreapta, treci de pipera, treci de dorobanţu, treci de izabela si ajungi la gâscanu. te uiti printre sipcile de la gard la cei doi cai apocaliptici ca dimensiuni, te scuturi ca si cum te feresti sa nu te urmareasca si continui alergarea spre gradinita. ajungi la intersectia cu cocorului, faci la dreapta si gata, la numarul doi e gradinita.

anul acela eram la grupa mijlocie, la tovarasa Mariana. Marian era la tovarasa Adriana, grupa mica. in grupa mea cativa copii, intaratati de cei de la grupa mare, in frunte cu Bogdan, spuneau in gura mare ca nu exista Mos Gerila. se apropia Serbarea si cu totii ne straduiam sa fim cat mai cuminti.

vine fratimiu Marian la mine si imi zice: auzi, chiar nu exista mos Gerila? sincer, eu cred ca exista.

cum sa nu existe, ma, cine ti-a zis?

pai Silviu si cu Dalina.

exista, o sa vezi, ca mi-a zis tovarasa Mariana ca vine la serbare, du-te si repeta rolul.

a plecat satisfacut de raspuns. abia asteptam sa plece, ca sa merg mai departe cu misiunea ce mi-o incredintase tovarasa. sa ma costumez in mos Gerila la serbare si sa impart daruri.

imi stiam replicile, cunosteam scena, ceea ce era un privilegiu, doar, deh, eram mos Gerila.

Gigi, imi zice tovarasa, mos Gerila nu cred ca exista, dar, ca sa nu ii suparam pe astia mai mici, te imbraci tu in mos si le dai cadouri, bine?

desi aveam banuielile mele in ceea ce priveste existenta, dupa ce cu un an inainte tata iesise de sub brad intr-un picior, pufnind si cu un pumn de piuneze adunate de pe jos, ma indarjeam sa cred ca exista, desi eu eram dupa perdea, imbracat cu o barba alba de vata si un costum rosu, cu un sac imens pe o sanie.

ascult ultimele replici ale lui Marian, si intru garbovit pe scena, cu sania dupa mine, in aplauzele celor 30 de copii.

incep sa impart jucarii copiilor care erau foarte speriati. de mos Gerila. nici cei care instigau mai devreme nu mai erau atat de galagiosi. acum erau mirati si dezamagiti de vorbele celor de la grupa mare. Marian se uita in sala si striga spre mama intreband-o unde sunt eu, de ce nu sunt sa imi iau punga cu jucarii. mai ca ma bufnea rasul. incepusem sa transpir si sa ma ia cu lesin sub barba. m-au trezit vorbele tovei:

foarte bine copii, ati interpretat foarte bine, si tu Gigi, poti sa iti scoti barba si masca de mos Gerila pentru ca Mosul este aici, dupa usa, gata sa va imparta jucarii. i-a placut foarte mult cum ati cantat si mi-a spus ca mosul cel mic de pe scena seamana cu el, cand era la gradinita.

mi-a picat fata, la propriu, cand am vazut un mos in carne si oase, imbracat ca mine, cu barba alba, sanie si sac autentice. linistea era apasatoare. un zambet imi inghetase pe fata.

dupa zece ani mi-am dat seama, uitandu-ma la pozele de atunci, ca din sala lipsea tanti Tudorita, femeia de serviciu...

dragilor, dau mai departe leapsa pentru Micutzu, Georgiana si Andrei. concursul Scrisoare de la Mos Craciun este in desfasurare si asteapta povestile voastre.

piua. prietenii stiu de ce...

de regiune. superior...

au trecut 6 luni de cand nu am mai baut vinul de dinainte. de dinainte de botezul Sarei. de fapt, a trecut cam un an si jumatate de cand beau vin. si nicio picatura de bere. am considerat ca e mai bine asa, ca este o noua etapa si o treapta mai sus. am trecut prin aproape toate produsele tarilor prietene si mai mult sau mai putin vecine. am invatat sa deosebesc un sec de franta de unul de spania. sau chile. sau portugalia.

imi place vinul sec, imi place sa petrec, cum ar zice prietenii mei, parazitii.

dupa botez, al Sarei, bineinteles, am ales sa beau exclusiv un vin care mi-a parvenit printr-o filiera moldoveneasca stranie. un sec de Cotnari. blanc, o francusa cu arome impletite atent. asadar, francusa de cotnari este, de atunci, vinul meu de suflet. un vin care se termina prea repede, parca, de fiecare data, un vin care te arunca in pacat, de fiecare data, dar, din fericire, tot el face ca a doua zi sa nu trebuiasca sa iti ceri scuze sau sa iti para rau.

de atunci cred ca s-au consumat spre cinci zeci de litri, cu diverse ocazii. vinul care i-a introdus pe Alex si Madalina in gasca, vinul care a strans in jurul narghilelei doua zeci de persoane. de mai multe ori.

vinul care a facut ca noi sa devenim campioni in mima. catalizatorul imaginatiei. produsul care a inlaturat ceata monotoniei, a pudorii si a tabuurilor. de multe ori.

multumim frumos.

vreau sa...

vreau sa incep o postare noua si ma tot razgandesc. să încep de azi să scriu cu diacritice, sa pastrez vechiul stil.....

acum ceva ani, incepeam o foaie apoi, daca nu imi placea, o scoteam din masina de scris Olympia, o mototoleam si o aruncam in spate. este mult mai greu acum, desi unii zic ca este mult mai usor. ma rog...

incerc sa imi pun ordine in ganduri dar vinul nu ma mai lasa. imi sopteste sa scriu. sa scriu orice imi vine in minte. maine voi putea sa dau delete. dar deja maine voi fi comentat, citat, apostrofat de mii de oameni care asteapta ceva de la mine... sau nu. oameni care pur si simplu nu au ce face joia la serviciu si citesc bloguri. sau oameni care, desi ocupati cu emisiuni la radio, emisiuni la tv sau lectii deschise in licee, primesc un link si il acceseaza, fara sa stie ca in spatele literelor mici albastre se acunde o poveste a unui om ce inca are o urma de luciditate, un om care inca incearca sa evadeze... adica inca poate discerne intre a da clic pe publicati postare sau a da clic pe x-ul rosu din dreapta sus.

imi dau seama ca nu scriu aliniat si in acelasi timp Ioana, in bucatarie, incearca sa opreasca cuptorul cu microunde. rateaza secunda 1 si zgomotul parca imi loveste tamplele cu puterea unui ciocan de 800 de grame. m-am saturat de medicamente, desi le iau de relativ putin timp.

imi dau seama ca nu scriu aliniat si ma uit pentru o clipa la bara de instrumente de deasupra textului. un sofer claxoneaza puternic in intersectie. ies pe balcon, sa vad ce s-a intamplat dar ceata imi obtureaza dreptul liber la informare. parca si Pamantul s-a saturat de lucruri urate si vine sa blureze totul cu ceata deasa. aud girofarurile unei ambulante si numai albastrul intens imi indica locul unde incearca sa vireze la stanga. ceata este forma de protest a atmosferei impotriva oamenilor. incep sa regret ca am dizolvat praful ala alb. desi stiu ca asta ma va linisti. ca prin vis o aud pe Ioana tipand, strigandu-mi numele si indreptandu-se spre balcon. imi dau seama ca am exagerat si incerc sa ma prind de marginea ferestrei. nu pot sa ma explic. Ioana imi spune ceva despre 45 de minute. si ca este foarte frig afara. plange si ma implora sa ma intorc in casa. rad acum cand imi aduc aminte. mai iau o gura de vin si incerc sa inchid pagina. touch padul imi joaca o festa si apas publicati postare...

despre bunaciuni si aglomeratie

in urma cu un an paseam pentru o saptamana, cu catel, laptop, echipamente si purcel in urbea resedinta de judet, Ramnicu Valcea. denumita mai departe Valcea. se prefigura un proiect frumos, cu provocari si tehnologii noi. fata de ceea ce facusem pana atunci. astfel, virez la stanga din european si scot din torpedou harta printata la birou, pentru a ajunge la hotel.

Valcea este, pentru cine nu stie deja, un orasel micut, cochet, foarte curat si populat cu oameni civilizati. fata de "capitalisti".

drumul de la european la hotel este relativ simplu, mergi inainte pana nu mai poti si faci stanga, treci apa si la al doilea semafor faci dreapta, apoi deja vezi hotelul. in capat.

dupa ce m-am instalat, am plecat spre locul in care aveam sa lucrez, cu ceva intreruperi, din septembrie pana in februarie.

pe trotuare, plin de fete si femei, unele chiar trecute de prima tinerete, foarte atragatoare. de la corp si pana la vestimentatie, de la fata si picioare pana la sani si fund, fara exceptie, femei frumoase. ingrijite. la inceput am crezut ca este o coincidenta, sosirea mea in Valcea facandu-se dupa sarbatorile Pascale. nu era asta, femeile din Valcea chiar sunt frumoase, bine conturate si proportionate frumos. vazute prin ochii unui barbat. critic si deloc superficial.

nu imi dadeam seama de ce la Bucuresti nu aveam aceasta perceptie, stiam ca si in capitala sunt femei frumoase, pe multe dintre ele le cunoscusem in facultate si nu numai. ma intrebam de ce nu le vad.

inca de la inceputurile omenirii, instinctele se manifeta sonor, asa ca am apasat de cateva ori pe claxonul unitatii auto pe care o conduceam, in semn de admiratie pentru exemplarele de pe trotuare. fara sa se sinchiseasca, intorceau capetele si, mai mult, raspundeau la salut. apoi zambeau si treceau mai departe. colegul din dreapta imi spune ca la Bucuresti fetele au invatat claxonul marcii bavareze si ca nu se mai sinchisesc sa intoarca privirea daca aud alte tonalitati, mai ales de genul celor scoase de auto autohtone. imi repet in minte versul din Parazitii, cel cu gustul organului, gust care se schimba sub acoperisul cu trapa generoasa al unui bemve, si insist sa claxonez a doua oara. gest de santierist, dar care intoarce capete. in Valcea. in fine, vine toamna, trece sezonul fustelor scurte, a tricourilor albe, purtate fara niciun accesoriu sustinator de ambalaj pentru laptele matern, si vine iarna. ma gandesc ca nu va mai fi asa de frumos de condus prin urbe. e, nu! femelele din Valcea se muta la interior, ca o reptila ce trebuie sa isi pastreze temperatura corpului prin schimbarea mediului inconjurator cu unul mai cald. restaurante, baruri, cluburi, mall-uri, toate sunt luate cu asalt. te simti la fel ca vara, pe strada.

cu pasi repezi, soseste luna februarie si primesc de la stapanire ordin de revocare, de stramutare in capitala. cum asteptam si un pui de om sa soseasca, ordinul vine la fix.

incep sa reinvat drumul spre sediul din sudul Bucurestiului, incep sa reinvat gropi, scurtaturi, portiuni de eschiva si sincronizarea semafoarelor. cu luna, caci nu vad o logica a schimbarii luminilor in concordanta cu traficul.

incep sa ma reobisnuiesc cu statul de patru ori la acelasi semafor pentru ca cefalaul cu gipan nu a vrut sa se mute spre stanga si acum e in mijlocul intersectiei, blocat. incep sa ma reobisnuiesc cu vocabularul obscen folosit de malacii din unitatile auto "galben cacaniu, ca culoarea de taxiu", incep sa ma obisnuiesc cu lipsa materialului vizual, generator de comportament straniu al anumitor organe, care parca ar dori sa vada si ele, ridicandu-se spre ferestre, ceea ce le povestesc ochii.

aici imi dau seama care este de fapt problema. de ce Bucurestiul nu are ce are Valcea. pentru ca parcam paralel cu bordura, pe doua randuri uneori. de fapt, Bucurestiul are ce are Valcea, statistic de 10 ori mai mult, dar nu suntem capabili sa vedem. sa le vedem.

facem ceva in sensul asta?

macar pentru a vedea si voi, bucurestenii, ceea ce noi, provincialii, vedem zilnic, uneori chiar si de trei ori pe zi.

chinez la taxe si impozite

"la subsol, intrebati inspectorul de la litera dumneavoastra!"

acritura de la registratura a ridicat o spranceana in semn de si s-a intors catre dosarele care cadeau pe ea.

acum un an si ceva am fost impins la o treaba noua pentru mine. sa imi schimb statutul in PFA (persoana fizica autorizata), mai mult ca sa ajut angajatorul. bref, trebuia sa facturez angajatorul pentru serviciile prestate. care angajator imi plateste impozitul pentru PFA. care impozit eu ar trebui sa il platesc la taxe si impozite. ca de aia se numeste taxe si, mai ales, impozite.

e, la partea asta s-a stricat treaba. eu nu am platit de un an impozitul. pentru ca am considerat ca nu trebuie. de ce as plati?

ajung la fundul sacului cu bani, in urma unor evenimente cu adevarat fericite in viata mea, si trebuie sa apelez la o banca. comerciala. domnisoara zice ca imi trebuie o adeverinta de la taxe si impozite, numite in continuare ti, din care sa rezulte ce venituri am eu pe an.

adica, fiind in regim norma de venit, care este norma. de venit.

ajung la ti, in popa tatu. cozi, dar merge repede. ma asez la un ghiseu. ghiseul 1. ajung fata in fata cu functionara. mai nene, ma enerveaza ghiseele aste pentru ca trebuie sa te apleci in fata functionarilor, ca si cum ei sunt o autoritate la care noi, platitorii, trebuie sa ne inchinam.

ma rog. doamna, caci de data asta s-a comportat ca o doamna, imi spune ca am de plata ceva cam mult. 2800 de lei. noi. zambeste si spune ca nu e bine. trebuia sa platesc anul trecut, nu s-ar fi strans atata.

"hai sa vedem cum o descurcam". ma mir, pentru ca am avut niste experiente infioratoare cu administratia. tipa, super de treaba, ma trimite la casierie sa platesc macar pe anul trecut. 1700 de lei. noi. cad de acord cu propunerea si plec spre ghiseul numit Note de incasare. intind hartia primita la ghiseul 1 si banii. "la ghiseul 7 banii". ghiseul 7, sa ne intelegem, este la 20 de cm de ghiseul la care ma aflam. dar trebuie sa mai exist si un post, platit bineinteles.

in fine platesc si ma intorc la primul ghiseu.

aflu ca adeverinta mi se alibereaza la registratura. ping - pong, ce mai.

merg la registratura si doamna care mancase lamai (cred, altfel de ce ar fi asa gretoasa?) imi zice ca nu poate sa imi dea pe loc adeverinta. trebuie o cerere tip, de la ea, un timbru fiscal de 2 lei si o copie dupa buletin. dau fuga la intrarea in institutie si imi fac o copie. intreb de timbre fiscale si sunt indrumat catre o posta. oficiu postal, ma rog. prietenii stiu de ce.

plec injurand, sa caut o posta. un oficiu postal. nu voi intelege niciodata de ce nu pot gasi timbre fiscale acolo unde mi se cer. nu mai zic, nu inteleg nici de ce mi se cer. gasesc orificiul...aaaa...scuze, oficiul postal si cumpar timbre. fiscale. dau fuga inapoi la ti. caut loc de parcare, pentru ca tocmai ce reperasem o masina de hingheri de autovehicule in preajma. parchez si dau fuga la usa ti. portarul ma apostrofeaza si imi aduce aminte ca mai am 2 minute, se face patru jumatate si inchide. depun cererea si mi se da termen o saptamana, aproape. si o hartiuta cu o stampila si un numar pe ea. pe verso se mai vad tiparite niste tabele cu cifre. reciclare, clar. tot e bine.

trec cele cinci zile si ma intorc dupa adeverinta.

offside! "pai domnule nu ati platit primul trimestru pe 2010" zice ciudata maimuta de la registratura. "pai nu cred ca e problema, eu am cerut adeverinta pe 2009, care e platit integral."

"trebuie platit si trimestrul 1. asta e." "doamna, trebuie sa se poata. ". "mergeti la subsol, intrebati inspectorul de la litera dumneavoastra!". merg la subsol si dau peste o doamna amabila. "trebuie sa platiti ceva din primul trimestru". "pai nu am doamna bani, ca de aia am nevoie de adeverinta sa merg la banca sa iau imprumut. ca sa platesc impozitul". "pai platiti si dumneavoastra cat aveti, 10 lei, 20 de lei". ma inchin si urc la parter platesc 10 lei si ma intorc la subsol. doamna inspector imi vizeaza si scrie pe hartie "se poate elibera" si ma trimite zambind la registratura.

o, nu pot sa va descriu in cuvinte fata pe care a facut-o ciudata maimuta. nu ii venea sa creada. am plusat si zic "vedeti ca se poate, e foarte usor sa refuzi". iau hartia si o tai de acolo. ma grabeam acasa, ma asteptau fetele.

a, ce legatura are chinezul cu asta? pai cum, nu a fost Fu Tai?

hai ca ne mai auzim.

patern. sentiment patern.

am fost intrebat nu demult cum este sa traiesc fiind altfel ca inainte. desi nu m-am schimbat cu nimic, va asigur, acum chiar sunt altfel. asteptam un pic de timp sa scriu articolul acesta, dar, se pare, cineva mi-a dat si motiv.

ei bine, acum aproape o luna s-a implinit visul oricarui barbat. oricarui barbat din cei 43% din totalul celor care au sotii insarcinate. adica sa devina tatic. tatic de fata. pentru ca restul isi doresc baieti. nu insist aici pe avantaje sau dezavantaje, nu consider sexul copilului ca fiind un avantaj sau nu, mi-am dorit de la inceput un copil sanatos. consideram atunci ca ma pot ocupa eu de celelalte aspecte.

totul incepe, sau ma rog, asa a inceput la noi, cu sintagma "iubire, doua liniute" insotita de o repriza de lacrimi de bucurie.

inca de atunci am inceput sa simulez momentul in care voi fi tata si va trebui sa ma trezesc langa un ghem care ba plange din senin, ba rade in somn, ba miroase a caca. pentru asta, desi mai aveam experienta cu bebelusi, mergeam pe la o cumnata care are in dotare doi copii si ma prefaceam ca ii schimb de scutece sau incerc sa intuiesc de ce plang, de ce nu mananca, etc.

a venit si momentul 13 martie, moment in care am pus in masina o salopeta "cosmonaut", o tichie si o geanta lunga de carat copiii si am plecat spre spital. am incarcat-o pe printesa si am adus-o acasa. din acel moment, totul a inceput sa fie altfel. pe bune. altfel decat toate simularile si incercarile de pana atunci. sa te trezesti cu ea dimineata plangand nu este o tragedie, se linisteste la primele cuvinte pe care le aude din gura ta. stie ca nu e singura, tu te linistesti pentru ca iti dai seama ca nu esti singur. esti cu ea. chiar daca nu iti raspunde cu propozitii si fraze, inca, stii ca te intelege, te aude, te simte.

nu are nicio legatura cu ce ti-ai inchipuit mai inainte ca va fi. intensitatea trairilor este inzecita, de la primul scancet pana la plansul isteric ce dureaza de doua ore, rezultat al colicilor abdominale.

imediat dupa liniutele de mai inainte ti se instaleaza pe chip zambetul pomenit de Larisa. si dureaza pana dupa nastere. crede-me, stiu ce zic.

bine, numai daca "doua liniute" nu este cumva punctul culminant al tensiunilor, certurilor si reprosurilor din ultimele doua saptamani.

e minunat sa fii parinte, altfel conduci in trafic, nu te mai intereseaza cine iti ia fata, cine nu te lasa sa te bagi. altfel pleci de la serviciu spre casa, altfel te culci, altfel te trezesti.

tura de noapte

salut. de vreo 3 saptamani, am primit o fetita. fetita mea si a ioanei. un inger de fata, cuminte si frumoasa.

azi-noapte, ca si cu doua nopti in urma, a avut chef sa stea treaza. si a trebuit sa o trimit pe ioana la culcre, si sa raman eu cu fata. fata mea. am incercat sa o adorm clasic, cu mana pe burtica. nimic. am luat-o pe umar. s-a mai potolit din plans si carait, dar nu adormea.

am pus-o usurel in patut si am invelit-o cu paturica roz. dupa ce am incheiat al nouazeci si noulea cerculet pe burta ei a adormit. bine, a adormit pentru 5 secunde, caci din difuzoarele instrumentului la care ii punem muzica a inceput sa cante o pupaza.

atrebuit sa reiau ritualul, pana cand, pe la 2 a adormit.

la 3 s-a trezit sa manance. de vis.

ziua doarme ca un prunc, vorba aia.

dar e minunat.

G.

Asteptarea a luat sfarsit

http://puiuldeom.blogspot.com/

devirusarea de dimineata

marius, ai aici niste fisiere de executat.

http://dl.transfer.ro/Transfer_ro-03Jan-0349f05a12973da1.zip