in urma cu un an paseam pentru o saptamana, cu catel, laptop, echipamente si purcel in urbea resedinta de judet, Ramnicu Valcea. denumita mai departe Valcea. se prefigura un proiect frumos, cu provocari si tehnologii noi. fata de ceea ce facusem pana atunci. astfel, virez la stanga din european si scot din torpedou harta printata la birou, pentru a ajunge la hotel.
Valcea este, pentru cine nu stie deja, un orasel micut, cochet, foarte curat si populat cu oameni civilizati. fata de "capitalisti".
drumul de la european la hotel este relativ simplu, mergi inainte pana nu mai poti si faci stanga, treci apa si la al doilea semafor faci dreapta, apoi deja vezi hotelul. in capat.
dupa ce m-am instalat, am plecat spre locul in care aveam sa lucrez, cu ceva intreruperi, din septembrie pana in februarie.
pe trotuare, plin de fete si femei, unele chiar trecute de prima tinerete, foarte atragatoare. de la corp si pana la vestimentatie, de la fata si picioare pana la sani si fund, fara exceptie, femei frumoase. ingrijite. la inceput am crezut ca este o coincidenta, sosirea mea in Valcea facandu-se dupa sarbatorile Pascale. nu era asta, femeile din Valcea chiar sunt frumoase, bine conturate si proportionate frumos. vazute prin ochii unui barbat. critic si deloc superficial.
nu imi dadeam seama de ce la Bucuresti nu aveam aceasta perceptie, stiam ca si in capitala sunt femei frumoase, pe multe dintre ele le cunoscusem in facultate si nu numai. ma intrebam de ce nu le vad.
inca de la inceputurile omenirii, instinctele se manifeta sonor, asa ca am apasat de cateva ori pe claxonul unitatii auto pe care o conduceam, in semn de admiratie pentru exemplarele de pe trotuare. fara sa se sinchiseasca, intorceau capetele si, mai mult, raspundeau la salut. apoi zambeau si treceau mai departe. colegul din dreapta imi spune ca la Bucuresti fetele au invatat claxonul marcii bavareze si ca nu se mai sinchisesc sa intoarca privirea daca aud alte tonalitati, mai ales de genul celor scoase de auto autohtone. imi repet in minte versul din Parazitii, cel cu gustul organului, gust care se schimba sub acoperisul cu trapa generoasa al unui bemve, si insist sa claxonez a doua oara. gest de santierist, dar care intoarce capete. in Valcea. in fine, vine toamna, trece sezonul fustelor scurte, a tricourilor albe, purtate fara niciun accesoriu sustinator de ambalaj pentru laptele matern, si vine iarna. ma gandesc ca nu va mai fi asa de frumos de condus prin urbe. e, nu! femelele din Valcea se muta la interior, ca o reptila ce trebuie sa isi pastreze temperatura corpului prin schimbarea mediului inconjurator cu unul mai cald. restaurante, baruri, cluburi, mall-uri, toate sunt luate cu asalt. te simti la fel ca vara, pe strada.
cu pasi repezi, soseste luna februarie si primesc de la stapanire ordin de revocare, de stramutare in capitala. cum asteptam si un pui de om sa soseasca, ordinul vine la fix.
incep sa reinvat drumul spre sediul din sudul Bucurestiului, incep sa reinvat gropi, scurtaturi, portiuni de eschiva si sincronizarea semafoarelor. cu luna, caci nu vad o logica a schimbarii luminilor in concordanta cu traficul.
incep sa ma reobisnuiesc cu statul de patru ori la acelasi semafor pentru ca cefalaul cu gipan nu a vrut sa se mute spre stanga si acum e in mijlocul intersectiei, blocat. incep sa ma reobisnuiesc cu vocabularul obscen folosit de malacii din unitatile auto "galben cacaniu, ca culoarea de taxiu", incep sa ma obisnuiesc cu lipsa materialului vizual, generator de comportament straniu al anumitor organe, care parca ar dori sa vada si ele, ridicandu-se spre ferestre, ceea ce le povestesc ochii.
aici imi dau seama care este de fapt problema. de ce Bucurestiul nu are ce are Valcea. pentru ca parcam paralel cu bordura, pe doua randuri uneori. de fapt, Bucurestiul are ce are Valcea, statistic de 10 ori mai mult, dar nu suntem capabili sa vedem. sa le vedem.
facem ceva in sensul asta?
macar pentru a vedea si voi, bucurestenii, ceea ce noi, provincialii, vedem zilnic, uneori chiar si de trei ori pe zi.
